Principiile Radiolocaţiei

Radar de control al focului sau radar de urmărire a țintelor

Dispozitivele radar care urmăresc continuu o singură țintă se numesc „radare de urmărire a țintelor“. Aceste dispozitive sunt utilizate de obicei pentru a controla sistemele de arme, motiv pentru care sunt adesea denumite „radar de control al focului“. Aceștia măsoară coordonatele unei ținte, îi determină traiectoria și încearcă să prezică următoarea poziție a acesteia. Pentru a face acest lucru, ele pot acționa adesea doar asupra unei singure ținte, dar o fac cu o precizie extremă. Radarul de urmărire a țintelor este adesea utilizat în scopuri militare ca radar de control al focului. În uz militar, cele două denumiri sunt, de asemenea, utilizate în mod interschimbabil.

Există două metode diferite de urmărire a unei ținte cu ajutorul radarului:

1. Track-while-scan
   (urmărirea simultană a țintei și căutarea simultană a țintei) Aici, radarul funcționează în principal ca radar de recunoaștere și caută ținte într-un sector mai mare. În cazul în care este detectată o țintă, radarul încearcă să urmărească traiectoria acesteia. Prin această metodă, pot fi prelucrate mai multe obiective. În acest scop, se utilizează de obicei metoda monopulsului.
2. Urmărirea continuă a țintei
   Aici, radarul este specializat pentru urmărirea directă a țintelor și este foarte limitat în ceea ce privește funcția de căutare a țintelor. Prin urmare, se utilizează adesea un radar suplimentar de alocare a țintelor. În acest fel, este urmărită o singură țintă. Aceste radare pot utiliza și vechea metodă de scanare conică.

Radarele de control al focului funcționează de obicei cu un diagrama de antenă foarte îngust și foarte bine focalizat, utilizează o frecvență de repetiție a impulsurilor foarte mare și un impuls de transmisie extrem de scurt. Deși aceste caracteristici au ca rezultat o precizie foarte mare în urmărirea țintelor, ele reduc raza de acțiune și, prin urmare, fac dificilă căutarea țintelor într-un sector mai larg.

Din cauza acestei focalizări puternice, radarele de control al focului trebuie mai întâi să-și orienteze antenele în direcția țintei care urmează să fie angajată. Acest proces începe cu un model de antenă foarte larg. Această fază de angajare a țintei se numește căutarea țintei. Odată ce ținta a fost captată, se trece la un model de antenă mai îngust pentru a capta ținta. Odată ce ținta a fost captată de modelul îngust al antenei, radarul trece în modul escortă țintă. Radarul urmărește acum toate manevrele țintei, iar sistemele de armament sunt aliniate la țintă. (Aici sunt posibile mai multe metode de escortare.) Aceste trei faze secvențiale de operare sunt adesea numite moduri și sunt identice (sau cel puțin similare) cu secvența de procesare a țintelor din majoritatea radarelor de control al focului.

Track-while-scan este o metodă de combinare a funcțiilor de căutare și urmărire a țintelor. Radarul poate urmări mai multe ținte simultan. Această metodă este utilizată în sistemele radar de control al traficului aerian care utilizează informații simultane de la radarele secundare. (Funcțiile lor mai detaliate sunt explicate în secțiunea Prelucrarea semnalelor radar). Radarele de supraveghere în apărarea aeriană nu se pot baza pe aceste informații radar secundare. Aceste radare caută ținte într-un sector și, ori de câte ori radarul detectează o țintă, calculează distanța, viteza, unghiul lateral și unghiul de elevație. După mai multe cicluri succesive, radarul poate construi o traiectorie precisă a țintei.

Această traiectorie precisă a țintei poate fi apoi utilizată pentru a calcula (în cazul siguranței aeriene civile) un curs sigur fără risc de coliziune sau (în cazul unei aplicații militare) punctul exact de impact cu avantajul necesar pentru apărarea aeriană.